Dezvoltarea intelectuala a copilului (II): jucariile. Interviu cu Magdalena Dumitrana

Cumpararea de jucarii, dupa haine si hrana, este intotdeauna pe lista de „shopping” a parintilor. Cu mult timp inainte de a se naste Pavel si Petru am inceput sa imi pun problema jucariilor. Nu atat securitatea sau durabilitatea lor ma preocupa, astea-mi pareau aspecte usor de administrat. Stimularea creativitatii (traim in societatea tehnologizata, in era butoanelor, a luminitelor si a sunetelor electronice repetitive, niciodata nu au primit copiii atata input si potop de stimuli de pretutindeni) si educarea dorintelor copilului erau pentru mine principalele preocupari (bineinteles ca pentru a putea explica copiilor nostri diferenta dintre dorinte si nevoi, ar trebui sa o intelegem inainte noi, adultii, modelele lor).

Observam ce se petrecea in jurul meu si in comunitatile de parinti si ma preocupa frecventa si cantitatea de jucarii primite de copii, mai ales de copii mici, sub 3 ani, cu sau fara motiv si mai ales cele pe post de „mita” sau de „recompensa”. Copiii nu se nasc cu asteptarea de a fi rasplatiti, mai ales zilnic, mai ales cu jucarii sau cu dulciuri; adultii le formeaza astfel de asteptari!

Mai putin inseamna mai mult

Nu mi-am propus sa-mi privez copiii de bucuria darurilor sau de cea a jucariilor, dar tratez cu seriozitate aspectul educativ al gestului. Va povesteam si in articolul „Cat si cum mancam?” ca intentia mea este sa cultiv copiilor un profund sentiment de recunostinta si respect fata de mancare (Natura), sa evite risipa si sa aprecieze faptul ca avem ce pune pe masa.  Si in cazul darurilor am aceleasi intentii: in primul rand sa aiba o semnificatie, sa fie pretuite, sa stimuleze imaginatia si legatura cu Natura, sa stimuleze spiritul de explorare si sa mentina viu interesul. Atat pentru adulti, cat si pentru copii e important sa invete sa se multumeasca cu putin sau cu cat este, am mai abordat importanta acestui aspect in formarea caracterului. Cand vom intelege ca mai putin ca dorinte inseamna mai mult ca energie si ca sanatate, atunci frumoasa Planeta Pamant si noi, niste modesti musafiri pe Ea, vom fi salvati.

Jucariile cu butoane si telecomanda

Pavel, la cele 15 luni din prezent, are o atractie magnetica spre tot ce e cu butoane si ii redirectionam de fiecare data interesul spre altceva creativ,  deci nu ii repetam obsedant  si inutil „Nu!” sau „Nu e voie!”. „Apasatul pe buton sau telecomanada ingradeste treptat inteligenta copilului si o conduce pe calea unei dezvoltari pasive, exclusiv receptive”. Ca exemplu relevant, Magdalena Dumitrana aduce o jucarie catel cu baterii si telecomanda: „Cat te poti juca cu un catel minune care da din coada, latra si merge sontac vreo cativa metri, daca podeaua nu are obstacole? Poti apasa o data, de doua ori, de zece ori pe buton. Apoi singurul lucru care te mai poate distra este ca, infruntand scandalul ce se profileaza la orizont, sa vezi ce are inauntru catelul latrator, intrucat telecomanda ai desfacut-o de mult si, prin urmare, nici catelul nu mai functioneaza.”

Cum trebuie sa fie jucaria adevarata?

Jucariile pot fi obiecte atat de simple si de la indemana (carlige de rufe colorate, cuburi  de diverse forme, betisoare, frunze, pietricele, cutii de carton), incat din punctul de vedere al adultilor, nici nu se pot numi „jucarii”.

Pavel 3 ani, Petru 2 ani

Pavel 3 ani, Petru 2 ani

„Parintele va lua in considerare faptul ca jucaria trebuie sa ii permita copilului sa imagineze cat mai multe lucruri si sa poata fi manipulata in cat mai multe feluri, pentru cat mai multe activitati. Numai astfel jucaria serveste dezvoltarii creativitatii copilului si contribuie la cresterea increderii in sine.” (Magdalena Dumitrana – Copilul, familia, gradinita, pag 101).

Petru 18 luni

Petru 18 luni

M-a fascinat exemplul cutiei de carton, preluat de Magdalena Dumitrana in cartea sa, Jocuri si Jucarii, de la psihologul F. Dodson. Cutia de carton, un obiect abstract in comparatie cu alte jucarii care sunt obiecte specifice, are valente educative nebanuite: „…o cutie suficient de mare incat sa permita copilului sa se miste in interiorul ei, este o jucarie ideala … Ea stimuleaza si imbogateste capacitatea de inventie a copilului … face tot felul de gauri, ca sa se uite prin ele. O poate colora cu creta, creioane cerate sau o poate picta. Putine jucarii sunt la fel de valoroase pentru joc cum este o cutie mare de carton. Si totusi, cati parinti se duc in magazine ori in piata pentru a procura o cutie mare de carton fara bani?”.

Pavel 3 ani, Petru 2 ani

Pavel 3 ani, Petru 2 ani

 Am primit raspunsuri de la doamna Magdalena Dumitrana atat prin interviul pe care cu bunavointa a acceptat sa mi-l acorde, cat si prin cele doua carti despre care v-am vorbit ieri: Copilul, familia, gradinita si Jocuri si jucarii (se pot comanda pe site-ul editurii Compania). Premergator interviului, iata si un scurt rezumat din capitolul destinat jucariilor, despre cum trebuie sa fie jucaria „adevarata”. Pentru a face distinctia „jucarie adevarata”, citez: „Adesea jucariile sunt alese pentru ca sunt dragute si colorate si plac parintelui. De aceea, mai ales atunci cand aceste jucarii au costat mai mult, cel care sufera atunci cand se strica este chiar parintele. Furios, acesta ii reproseaza copilului ca nu este capabil sa se joace cu o jucarie, ca nu o pastreaza (vezi superpapusile primite cadou de fetite, la care acestea au doar dreptul sa se uite prin geamul vitrinei, ori trenuletul electric scos din cutie cu emotie o data pe luna de tata, care il pune in functiune, si la care baiatul trebuie doar sa priveasca, conform avertismentului). Acestea nu sunt jucarii, sunt doar lucruri inutile si generatoare de stres.” (Magdalena Dumitrana, Copilul, familia, gradinita, pag 100)

Recomandarile generale sunt ca jucaria sa fie sigura, durabila, sa stimuleze creativitatea, sa fie distractiva si adecvata varstei. In ceea ce priveste alegerea in functie de nivelul de dezvoltare a copilului, in primul an are nevoie de jucarii care sa ii stimuleze senzatiile, mai degraba obiecte de cunoastere pe care sa le poata arunca, tranti, duce la gura, linge, mesteca. Apa este o „jucarie” extraordinara, pot confirma! 🙂 In al doilea an de viata are nevoie de tot ce inseamna miscarea picioarelor si a mainilor, este perioada in care se misca mult. Intre 2 si 3 ani copilul este interesat de ceea ce lasa urme: tablite, culori, lut, plastilina, precum si de jocurile simple tip puzzle. De la 3 la 5 ani, cand au loc prefaceri importante pentru copil, in plan motric, emotional si intelectual si se pune problema gradinitei, sunt recomandate toate materialele de scris si pictura, puzzle, utilizarea uneltelor adevarate: acul cu ata, ciocan si cuie, jocuri de constructii, castele din nisip si apa. Imaginatia explodeaza si poate fi stimulata de mici piese de teatru de papusi  sau truse de joc pentru rol (trusa sanitara, trusa pompierului etc). Este si o perioada favorabila insusirii limbilor straine.

CG: Care este istoria cartilor dumneavoastra, cum s-au „nascut” ele? Ce v-a determinat sa scrieti cartea „Copilul, familia si gradinita”, acea scanteie care v-a dat impulsul pentru o astfel de lucrare?  

MD: Nici o istorie; pur si simplu au vrut ele sa vina, indiferent ce doream eu de fapt, sa scriu.

Mesaj cheie

CG: Inainte de a citi aceasta carte, ce mesaj ar putea primi din partea dumneavoastra parintii care citesc acest blog si ai caror copii sunt in majoritate aflati in primii ani de viata sau prescolari? 

MD: Sa nu ia nimic drept literă de lege, nici ce am spus eu, nici ce au spus alţii; sa se uite la copilul lor şi să extragă tot ce i se potriveşte acestuia, NU să “potrivească” copilul celor spuse de o carte sau de alta.


Cum cumparam jucarii?

CG: Din experienta dumneavoastra in ceea ce priveste jucariile, care ar trebui sa fie acele lucruri esentiale pe care adultii sa le evite atunci cand ofera sau cumpara o jucarie? 

MD: Pericolul fizic – să nu rănească; pericolul psihologic – să nu transmită, de pildă, violenţă (excesul de “armament”), jocuri video dure etc.

Cu ce e „normal” sa se joace?

CG: Copilul meu are 1 an si 3 luni. Singurele jucarii cu adevarat jucarii de care este interesat sunt niste cuburi de lemn si carti. In rest, doar aparatura casnica, incaltaminte, obiecte de menaj si ustensile de bucatarie sau de mestesugit. Este acesta un lucru obisnuit, sa il las sa continue sau este poate o eroare in modul meu de a-i starni interesul pentru jucarii? 

MD: Jocul copilului nu este niciodată o “joacă”, ci o modalitate de cunoaştere; noi numim cutare obiect ’jucărie’ iar altele ‘obiecte de uz casnic’. Pentru el, nou venit în această lume, toate sunt obiecte care trebuie explorate şi cunoscute, iar jocurile lui sunt amuzament pentru adult, dar pentru copil sunt activităţi serioase. Deci, copilul este interesat de ceea ce îi este necesar la momentul de dezvoltare dat.

Ce ne facem cu excesul de daruri?

CG: Traim intr-o perioada in care parintii vin in intampinarea dorintelor copiilor, uneori in exces sau chiar fara ca acestia sa isi exprime vreo doleanta (mai ales in primul si al doilea an de viata). Atunci cand copiii nostri interactioneaza cu copii „supra-aglomerati” de jucarii pot incepe sa manifeste aceleasi pretentii. Mai tarziu probabil ca va incepe sa se supere ca nu facem, prin comparatie, la fel de mult ca ceilalti parinti. Cum ne sfatuiti sa abordam aspectul educativ pana in 3 ani, in astfel de situatii? 

MD: Aici nu se poate da o reţetă; depinde de copil şi depinde de părinte. Chiar dacă doreşte să îşi bucure copilul, părintele trebuie să se gândească mai întâi la binele lui; dorinţele nu pot fi niciodată satisfăcute, ele îşi măresc energia şi îşi diversifică conţinutul; mai puţină publicitate vizionată la tv nu strică; în plus, găsirea altor valori care să satisfacă dorinţele copilului: dacă părintele îşi petrece mai mult timp cu acesta, se plimbă împreună, se joacă împreună, vizitează muzee împreună, etc, este foarte uşor să îşi  „impună” propriile valori; copilului îi trebuie o alternativă la lăcomia de a avea, sădită în copil foarte devreme, de către societatea de consum.

CG: Am auzit o teorie conform careia un copil nu trebuie sa aiba prea multe jucarii, deoarece nu isi poate atunci dezvolta sentimentul de atasament si afectivitate fata de un anumit lucru sau persoana. Care este opinia dvstra si ce ne sfatuiti? 

MD: Nu am auzit de teoria aceasta şi nici nu cred că se susţine; atunci când copilul primeşte prea multe jucării de la părinţi, implicit aceasta înseamnă că aceştia vor dă îl cumpere ori îşi ‘răscumpără’ neglijenţa faţă de el: copilul se joacă iar ei îşi văd de ale lor.

Aşadar, lipsa ori tulburarea de ataşament este determinată de comportamentul părinţilor şi nu de numărul jucăriilor.

Pe de altă parte, sigur că nu e bine ca cel mic să fie îngropat în jucării – din motive ce ţin de o dezvoltare intelectuală şi emoţională echilibrata, dar şi în vederea formării caracterului (am vorbit mai înainte despre dorinţe şi valori reale sau false).

CG: Unii parinti care isi cresc copilul cu un numar limita de jucarii specifice varstei. In ciuda acestei aspiratii si a insistentei parintilor, orice vizitaor simte nevoia sa aduca o jucarie copilului. Nu numai ca unele nu sunt adecvate chiar cu principiile prezentate de dvstra in carte, dar se si strang foarte multe. Atat timp cat copilul este mic, putem prelua aceste jucarii asa incat el sa nu stie sau sa uite de ele. Deci exista posibilitaea de a tine sub control si numarul, si calitatea lor educativa. Cum sa procedam insa din momentul in care copilul creste si realizeaza ca aceste jucarii sunt pentru el? Dorim sa evitam situatia in care isi formeaza o asteptare in a primi ceva de la oricine ne viziteaza. Ba chiar sa si intrebe „Ce mi-ai adus?”. 

MD: Copilul întreabă aşa pentru că a fost învăţat de adulţi, de părinţi, care îi promit să-i aducă ceva dacă e cuminte, de cei care vin în vizită, pentru că de obicei asta aduci unui copil.

Cu părinţii e mai greu, cu musafirii mult mai simplu – pur şi simplu, sunt rugaţi să nu aducă nimic copilului – ei vin în vizită la părinţi şi se poartă ca atare; normal că îi dau atenţie copilului, discută cu el, dar atăt. Dacă totuşi nu înţeleg şi aduc ceva, obiectul este luat fără să ştie copilul şi i se va da mai târziu, cu o ocazie anume.

Dacă musafirii sunt bunicii care vin oricum des, trebuie să fie stopaţi în cumpărarea copilului, dar dacă sunt bunici sau persoane care vin foarte rar, desigur, trebuie să îi aducă şi celui mic un dar, aşa cum au adus pentru toată lumea.

Aşadar, sunt tot felul de vizitatori şi trebuie trataţi diferenţiat.

Care programe TV sunt adecvate?

CG: Este acum „moda” filmelor Baby Einstein, exista metode de invatare a cititului la bebelusi pana intr-un an cu ajutorul TV-ului, sunt posturi TV dedicate bebelusilor. Ce parere aveti despre privitul la TV la varsta cuprinsa inte 1-2 ani? Este televizorul – prin anumite programe – un mijloc educativ de la aceasta varsta? Trebuie evitat sau folosit cu masura? Spre exemplu, daca un copil  urmareste la TV concerte de muzica clasica sau de opera, e ceva daunator? 

MD: Indiferent de activitate, NU la TV; muzică cât mai multă – din cea adevărată, citit-de ce nu? dar singura poziţie recomandată este în braţele părinţilor care îi citesc ceva (nu neapărat îi arată litere) sau ascultă împreună muzică bună, clasică ori nu (nu manele, nu rock, nu hip-hop, etc)

TV-ul este absolut neindicat; nu il veti putea totusi interzice, dar nu e bine ca el sa „vizioneze” muzica – poate invata sa o asculte impreuna cu adultii si nu neaparat nemiscat; stie ca adultii asculta cu placere muzica, il mangaie, il intreaba daca ii place muzica, etc. Nu trebuie sa o asocieze neaparat cu vizualul, si in nici un caz cu TV-ul; in cativa ani veti putea merge impreuna la concerte pentru copii. Tv-ul poate fi utilizat in mod „clasic”, ceva filme pentru copii din cele bune, dar nu faceti din asta un ritual, o regula, etc; altfel, il veti face dependent.

In casa exista si televizor si computer si aragaz, etc – nu ii dati mai multa atentie unui aparat fata de altul; nu puneti raul in fata si nu ganditi la drobul de sare. Televizorul este o inventie buna, continutul transmis e mult mai putin bun; dar puteti selecta.

***

Un articol destul de lung as zice, dar direct proportional cu perioada pe care o voi lipsi motivat 🙂 in curand. In plus, ca sa vedeti ca deja pun in aplicare ceea ce am invatat, iata dovada ca ma adaptez la nevoia de cunoastere a lui Pavel si ii accept cu bucurie alegerile in materie de „jucarii” :).

Pavel 1 an si 3 luni

Pavel 1 an si 3 luni

Actualizare 2015 – in decursul celor 4 ani de cand am publicat prima oara acest articol, am descoperit ca cele mai frumoase jucarii pe care copiii le adora si le pretuiesc deopotriva sunt MAMA si TATA. Hai la joc!

IMG_4422

Opinii 12 opinii

  1. Mi-a placut f mult descrierea unei „jucarii adevarate” si apropo de „lucrurile inutile si generatoare de stres”: si eu sunt f nemultumita de jucariile cu butoane si luminite care mai fac si zgomot infernal cu melodiile care se tot repeta si din care nu se disting cuvintele, dar cel mai tare ma supara jucariile care nu sunt adecvate varstei copilului. De exemplu: un copil de doi ani primeste de ziua lui carti cu figurine in relief si povestioare: el vrea sa le „citeasca”, il intriga figurinele lipite si le dezlipeste vrand sa afle ce e sub ele; persoana care i-a dat cartea face recomandarea ca parintii sa i-o arate numai in prezenta lor, sa i-o rasfoiasca ei copilului. Eu una as zice ca o asemenea carticica ar fi mult mai buna dupa varsta de 3-4 ani… Sau cand un copil de doi ani primeste o super masinuta de colectie, f scumpa, dotata cu tot ce l-ar putea incanta pe un copil de vreo…5 ani, iar cel mic e destul de neglijent cu ea, trage de usile care se deschid pana e gata sa le desprinda, iar parintii – de frustrare ca jucaria costase milioane – se vad nevoiti sa i-o confiste pt a i-o da mai tarziu… Cred ca intr-adevar oamenii care fac asemenea cadouri copiilor se gandesc doar la ei insisi, nu la copii si nevoile lor reale.

  2. Mai intai de toate:Pavel e un dulce! si tie sa iti dea Dumnezeu nastere usoara!
    am citit cu mare interes interviul,e binevenit pentru parinti,mai ales cei tentati sa cumpere jucarii cat mai multe.Din fericire aici (in NZ) nu se comercializeaza jucarii prea multe pt 0-3 ani ,majoritatea sunt de rontait pt dintisori sau pt agatat la patut,carucior,masina etc. Ce le mai putem da sa se joace: linguri de lemn,pahare si farfurioare de plastic,o minge mica,cuburi,cutii de carton,o oala mai veche..lucrusoare care le vad la noi si ii atrag.De ex.i-am cumparat la baietelul meu o minge cu suport care scoate cateva sunete la atingere ,cu doua mici luminite colorate(m-am gandit eu ca il atrage..)si fuge de ea!Apoi ii place sa se joace cu o perna moale si drept urmare i-am luat din acelasi material un hipopotam(asa credeam eu ca e mai haios si placut) nu e culoarea la fel,deci tot perna e mai buna :),rar se ,,lupta,, si cu hipo… a fost suficient sa ma opresc aici cu jucariile.Probabil cand mai creste trecem la jucariile pt nisip …

    Recuperare rapida dupa nastere si un bebe sanatos si papacios 🙂 !deja m-au luat emotiile numai cand ma gandesc…. astept cu mare drag vesti bune .pupici

  3. Draga Cristela, micutul care vine odata cu primavara sa va bucure pe toti, si tie iti doresc sanatate si putere. Cu drag si pe curand,

  4. Multa, multa sanatate celui mic, sa va bucure sufletul intreaga viata deopotriva cu fratiorul lui mai mare, iar tie putere nemasurata ! Viata e frumoasa de doua ori acum, cum altfel…
    Sa fiti fericiti si la fel de frumosi si peste zeci de ani !

    Te pupam cu tot sufletul si asteptam cu mare nerabdare vestea cea mare. Si revenirea ta printre noi. Iti ducem dorul…

  5. Am citit interviul si mi-a placut foarte mult, fiind in acord cu ceea ce gandesc si aplic si eu in privinta jucariilor . Legat de acest subiect eu mi-am facut o parere pe care am gasit-o si in cateva carti pe care le-am citit: In magazine exista o gama variata de jucarii, care mai de care mai colorata si mai atragatoare pentru ochiul copilului, jucarii care se adreseaza in primul rand vazului. Dar sunt oare aceste jucarii bune in educatia copilului ? Il ajuta sa invete ceva nou ? O jucarie ar trebui sa indeplineasca anumite criterii, sa se adreseze in primul rand celor trei simturi : vaz, auz si pipait. Dar, odata satisfacuta curiozitatea copilului fata de aceste criterii de baza, jucaria trebuie sa mearga mai departe si sa aiba rolul de a introduce notiuni noi in viata lui.
    Mai multe am scris intr-un articol ce va avea ca si continuare prezentarea unor jucarii ce pot fi confectionate in casa de catre parinti: http://copiisimamici.blogspot.com/2011/09/daca-intrebi-pe-cineva-care-sunt.html
    Sunt incantata de intalnire, de vizita pe blogul tau. Astept revenirea:)

    1. Vavaly, multumim pentru informatie si ca faci parte din plutonul de mame carora le pasa! Cu mult drag

  6. Draga Cristela, si eu rezonez foarte mult cu subiectul articolului si, desi abia acum l-am gasit, m-am regasit in toate preferintele „mele” de jucarii pentru copiii nostri. Si noi am experimentat cu o multime de obiecte care nu se pot numi jucarii: scandurele, crengi, pietre, faina (facem paine sau biscuiti si copiii mei modeleaza numai cu aluat) sau materiale. Am doua exemple care pentru mine sunt repere: 1. avem vreo 10 scanduri mai groase, de dimensiunea unui laptop taiat in doua pe lung iar Matei, inca de pe la 2 ani si jumatate facea cele mai incredibile constructii cu ele. Aveam grija sa fie incaltat pentru ca puteau sa ii cada pe picioruse. E plin de creativitate la constructii si isi inchipuie ce poate sa faca cu ele, la ce ii folosesc, cred ca mai avem un film cu el in plina actiune: 30 de modele in 30 de minute, eram amandoi fascinati… 2. le-am dat copiilor cate o batista dintr-o matase naturala veche, de fapt a fost rochia de mireasa a strabunicii mele, cu margini din dantela cu aceeasi provenienta. Amandoi au fost fascinati, se joaca cu foarte multa delicatete de-a ingerii, mi-au zis ca e magic, simt amandoi ca e ceva cu adevarat fin si se poarta cu ele cu multa grija. Nu inseamna ca nu avem si noi casa plina de jucarii, dar in mod regulat sortam si dam mai departe din ele cand se aduna. Am trecut la un moment dat prin faza in care aveam impresia ca sunt prea spartana cu copiii mei in ceea ce priveste jucariile dar m-am lecuit repede de aceasta „grija” cand s-a umplut casa de jucarii care nu ii atrageau decat pe moment si cand mi-am dat seama ce ii atrage si fascineaza, cat de multe invata din simple obiecte si imitare a noastra si cat de creativi sunt asa, cat de mult se exprima pe ei insisi atunci cand au posibilitatea sa o arate, fara sa fie bruiati de stimuli de genul butoanelor si luminitelor. Ah, si noi nu avem deloc televizor… e asa de bine!

    1. Oltea, o poveste frumoasa ca familia voastra si instructiva ca blogul tau, „Mama, lapte!”! Sunt onorata sa avem din experienta ta si pe blogul meu. Ca pupam cu drag si va vom include la categoria „Se poate!”, in noua varianta a blogului.

  7. Ilustratiile din cartea ta si de pe blog mi se par minunate. M-au facut sa-mi aduc aminte de o intrebare pe care mi-o pun des : copiii tai se uita la desene animate ? Daca da la ce ? Daca nu cum ii faci sa inteleaga ca nu le face bine (si aici vreau daca se poate niste informatii concrete – cum faci sa priceapa un copilas de 5 ani ca desenele – care i se par atat de atragatoare si interesante – sunt de fapt nocive pentru el, ce cuvinte ii spui – ca-i distrug atentia, ca nu ii dezvolta imaginatia….???)

    O perioada nu i-am pus deloc. Uneori vedea 15- 20 de minute la pranz. Dar orice desene ii pun inima imi spune ca e ceva in neregula cu el. Adica mesajul transmis nu e pe deplin curat. Cumva mi se strange inima, il las cu inima indoita. Imi doresc sa vada ceva de calitate, care sa-i dezvolte iubirea de armonie, bunul gust, iubirea de fruomos si bine. Exista asa ceva ?

    1. Draga mea Teodora,

      Multumesc pentru intrebare. In 2014, pe vremea cand inca petreceam semnificativ de mult timp pe Facebook am publicat urmatoarea intrebare de la Pavel: „Mama, noi de ce nu prea ne uitam la desene animale, pentru ca nu mancam animale?” 🙂 🙂 🙂 Copiii nici nu stiau ca se spune „animate”, nu „animale”! 🙂

      Si a inceput o dezbatere in toata regula, condimentata cu emotiile de rigoare. Am preluat din interventiile mele in dezbaterea respectiva si le redau mai jos.

      Nici nu pledez pentru izolarea in globul de cristal, nici nu imi izolez copii (nici macar de germeni sau de otravurile legalizate care umplu rafturile supermarketurilor). Modelul meu pedagogic se bazeaza pe cateva principii infailibile:
      1. „Lucrează ostenind din greu, doar lucrezi pentru tine; căci îţi va fi mai uşoară viaţa dacă fiii tăi vor fi virtuoşi”. (Sf. Ioan Gura de Aur)
      2. “Toate imi sunt ingaduite, dar nu toate imi sunt de folos” (Sf. Apostol Pavel)
      3. Genunchiul de mama pus la rugaciune
      4. Liberul arbitru
      5. Iubirea NECONDITIONATA

      Copiii mei se uita uneori la TV (cum as fi putut trece peste 3 saptamani de izolare in scarlatina, alte trei la varsat de vant etc cu copiii torpila?), dar:
      – au inteles de ce, asa cum au inteles de ce nu mancam si nu bem ce vor altii
      – nu se uita la ce le serveste sistemul
      – ocazional depasesc 15 -30 min (deci dupa 3 ani)
      – intotdeauna cu unul dintre parinti, nu pe post de politist, ci ca sa le putem explica si raspunde tuturor intrebarilor
      – nu folosim TV-ul pe post de bona sau companion
      – nu ne uitam niciodata dimineata sau in timpul zilei
      – ne plac mai mult filmele copilariei, ale Elisabetei Bostan (Veronica, Saltimbancii, Mama, Tinerete fara Batranete), cu personaje reale, cu trairi, cu pilde, decat desenele animate traduse abramburistic si derulate cu o viteza ametitoare. Si ne place muzica, sunt multe DVD-uri care ii introduc pe copii in lumea muzicii clasice, a operei, a instrumentelor … In Austria si Germania exista: Povestea de duminica, o rubrica TV de 1 ora si 15 minute, cu povesti clasice filmate cu personaje, in anii 70-80. Minunate.
      – seara nu ne uitam mai mult de 15 minute (30 minute de la 5 ani): dupa o zi de input din toate partile, inca un imput in creieri le-a facut creierul KO. Este un ritual de la 18:45 la 19:00 in Austria si Germania vine un omulet cu o poveste de noapte buna si praf de vise – nu o ratam. Cum era pe vremea copilariei mele „Mihaela”.

      Cu drag,
      cristela

    2. Am uitat sa raspund la partea cu informatii concrete, cum il faci sa nu se uite? Noi am procedat la fe ca si cu mancarea nesanatoasa (si a functionat impecabil, la gradinita, copiii nostri sunt recunoscuti ca nu vor sa manance niciodata din torturile sau dulciurile aduse la zile onomastice. Oricine are copii, stie ca pe copiii mici nu „ii poti face sa faca ceva daca nu aleg ei sa fie asa”.):
      1. Le-am explicat ca televizorul este ca alimentele nesanatoase: ne face dependenti si ne distruge creierul si sanatatea. Ca unele filme si desene au violenta si noua ne place iubirea, pacea si veselia. De aceea ne uitam doar in anumite momente si la anumite filme.
      2. Noi nu ne uitam la TV niciodata, decat la ceea ce urmarim impreuna cu ei sau documentarele mele profesionale (pe care le urmaresc doar eu, bineinteles).

      Cu drag

      Ca sa inrolezi copiii intr-o idee, trebuie sa fii autentic. Noi ne uitam la TV, insa cu masura (maxim 30 minute zilnic) si iarna la cate un film de 1.5 ore duminica dupa amiaza.

Care este opinia ta?