M-am rugat să fiu bogat

Acum 14 ani am trăit o întamplare SF, pe care n-o pot uita, vezi bine și care s-a repetat azi. La vremea respectivă am povestit-o celor apropiați și am simțit că cei mai mulți dintre ei au crezut că le înfloresc. Noroc că tata a fost martor în toata povestea, altfel aș fi ajuns până la urmă să mă îndoiesc chiar eu că s-a întîmplat cu adevărat.

fuchs-du-darfst-die-gans-nicht-stehlen-83a8c43d-7ca5-4145-8bae-fbcb4896ccb6

Septembrie 2003. Concediu de ”burlăciță” carieristă, eu și tata, doi drumeți pe potecile din pădurile Austriei. Simt într-o zi nevoia să facem o pauză de la atâtea drumeții și plecăm cu mașina să vizităm o salină din apropriere. Toate bune și frumoase, dăm și de un castel, îl vizitam și pe el. Dăm și de o cofetarie cu terasă în curtea castelui, o vizitam și pe ea. 🙂 Dăm și de un suc de mere proaspăt culese din livada castelului,  îl „vizităm” și pe el. 🙂 Ca să ne tihnească, ne-așezăm pe terasa cofetăriei. În lumina amurgului, uit de orice fel de griji, mi se face cald, dezbrac vesta, o pun pe spătarul scaunului  și … asta fuse și se duse! In vestă aveam portofelul cu acte, carduri și bani.

Plecăm, ajungem la hotel. A doua zi vremea rămâne frumoasă, ne hotărâm să facem o drumeție aproape, așa că n-am nevoie de vestă, nici de portofel. A treia zi însă, dau să plătesc ceva și ia portofelul de unde nu-i! Îmi  aduc aminte că e în vestă și mă preling pe asfalt când realizez că vesta e la trei ore distanță. ”Dac-o mai fi!”. Ne-aruncăm amândoi în mașină, gonesc nebunește pe autostradă, ajung la castelul cu pricina, urc dealul pieptiș, alerg până la terasă cu inima gata să-mi spargă pieptul și văd pe marginea unui scaun, nemișcată … vesta mea! O înșfac cu mâinile tremurânde, o desfac și văd portofelul în buzunarul interior, la locul lui. Mă uit în portofel… totul intact. Lui tata îi dau lacrimile. Eu hohotesc. Singura diferență față de cum lăsasem lucrurile era că în localitatea respectivă plouase serios și atât vesta, cât și portofelul musteau de apă.

Aprilie 2017, după 14 ani. Îl duc pe Pavel luni la școală după cele două săptămâni de vacanță de Paști. Când să intre în clasă, nu-s balerinii de clasă! Un fel de pantofi de balet din piele, special comandați, care costă cât șapte cărți Simplu 2 :), adică suficient cât să mă facă să-mi pară rău de banii trudiți și pierduți. „Unde-s balerinii?”. Pauză. „Unde-s balerinii, Pavel?” vine și învățătoarea. „Nu mai stiu…”. 🙂 Mă consolez cu gândul că în jurul meu încă trei mame poartă fără succes același tip de conversație cu copiii liberi. 🙂 Își amintesc într-un final că în ultima zi de școală li s-a spus să își ia acasă toate lucrurile care rămân de obicei la școală, spre a fi curățate. Și că le-au luat, dar că le-au lăsat pe banca din stația de autobuz, cât au mai facut o joacă de-a prinselea, așteptându-ne.

Ce să mai caut papucii în stația de autobuz, dupa două săptămâni? „Asta e, s-au dus și gata”, m-am oprit pe drum și-am cumpărat alții care costă de zece ori mai puțin. Am povestit cu Călin despre ispravile copilului nostru:  „Prințeso, eu o să-i caut totuși la stația de autobuz…”

S-a ținut de cuvânt și azi s-a întors acasă cu ei. Cam șifonați, e drept, dar cum altfel după două săptămâni de rătăcire: ”Unul era pe bancă și unul prin iarbă”, dar ce mai conteaza? DOAR LECȚIA.

Papucei

Mă inspira acel ”ceva” interior pe care îl au toți acești oameni care au trecut pe lângă lucrurile noastre, fără nicio tentație. Experiențele astea mă duc de fiecare dată cu gândul la povestea omului care și-a dorit să fie bogat. La marginea unui sat, în pădure, trăia un călugar. Singura lui ”avere” era o boccea, în care purta un diamant uriaș, cel mai mare din lume. Într-o zi vine la el un locuitor din satul vecin: ”M-am rugat să fiu bogat și în vis mi s-a spus să vin la marginea pădurii, la tine. Dă-mi ce-am nevoie!”. Călugărul a scos cu blândețe diamantul și i l-a dăruit omului. A doua zi, omul se întoarce. ”Ți-am dat tot ce am avut”, îl asigură călugărul blajin. Omul întinde diamantul înapoi și spune: ”Nu diamantul mă interesează. Ci cum se numește ceea ce te-a făcut să te desparți de el!”.

La rândul meu, doar după ce am ieșit din mirajul creat de un job în marile corporații, am putut să simt și am avut puterea să (îmi) recunosc: cu cât am nevoie de mai puțin, cu atât sunt mai bogată.

Dacă ați trăit sau citit întâmplări ziditoare, mă bucur să le împărtășiți aici, pe blog, la comentarii.

Gând frumos de libertate interioară,

Opinii 22 opinii

  1. Buna ziua,

    Imi face placere sa citesc asemenea lectii de viata, fiecare dintre noi sunt convins ca am avut intamplari minunate, important este sa invatam din fiecare lectie….
    O zi minunata !
    Cristian

    1. Bucurie mare aduce inimii mele, draga Cristi sa te regasesc de fiecare data! Imbratisari si gand bun,

      cristela

  2. Drăguță poveste…cu tâlc…cu siguranță există și oameni de bună-credință.
    Ideea e că vacanța de Paște nu s-a terminat (e în desfășurare) 🙂 ….poate, doar dacă vorbim de vreo școală privată, care să adopte altă structură a anului școlar. 😉
    Zi frumoasă!

    1. Multumesc, Diana pentru comentariu. Intr-adevar, noi locuim in Austria si vacanta de Pasti s-a terminat pe 23.04. Cu drag

  3. Buna,
    Am avut parte de o întâmplare asemănătoare acum vreo 10-12 ani. Am fost intr-un magazin la cumpăraturi, mi-am cumpărat o bluza, nu era scumpă, dar mie mi-a plăcut. Înainte sa ieșim din mall, am stat un pic sa ne odihnim picioarele intr-o zona cu niște canapele comode, apoi ne-am ridicat si am plecat. In autobuz mi-am dat seama ca nu mai am sacoșa. Neîncrezătoare ca o voi regăsi, ne-am dat jos la prima stație si ne-am întors in locul cu pricina. Am căutat sacoșa dar nu mai era. Ne-am asezat un pic sa ne tragem sufletul si in acel moment a venit cineva si ne-a întrebat daca am pierdut ceva. Avea in mâna sacoșa si așteptase sa vada daca vine cineva inapoi sa o caute. Nu mi-a venit sa cred.
    A doua întâmplare, eram in facultate, la curs, cand mi-a căzut portofelul cu acte si bani din buzunar. Nu am băgat de seama decât acasă. Am mers la poliție sa il declar pierdut si sa fac cerere pt unul temporar. In rest mi/am luat gândul. A doua zi, la facultate, pe ghereta paznicului, dau cu ochii de poza mea din buletin. Spun ca mi l-am pierdut si ma pune sa ii enumăr conținutul portofelului, deși se vedea ca sunt persoana din pozele de pe acte. Insir, imi înapoiaza portofelul cu acte, imi spune ca l-a găsit un student la curs si ca l-a adus la intrare (avea absolut tot in el), dar paznica imi cere recompensa, spunându-mi ca ar fi putut sa imi dea doar actele si sa spună ca banii nu mai erau (cotrobăise in portofel, acolo era cartea mea de vizita, întâmplator, putea sa ma sune). Nu am aflat cine era studentul sa ii mulțumesc.
    Lecții de viața!

    1. Cred ca ai ratat complet pilda asta. Ce ar fi trebuit sa comentezi era concentrat in ultimele 11 randuri. Acolo este esenta si frumusetea acestui articol, dupa umila mea pararere. Nu este tarziu sa recitesti acele randuri si chiar sa faci abstractie de ce este inainte.

  4. Draga Cristela ce frumos, este bine când ajungi sa nu mai ai nevoie de lucruri materiale simti libertatea si pacea lumii. E lung drumul si te mai abati de la el. Noi ca si familie am trecut prin multe hopuri apoi dupa ani am realizat ca au fost „maini de ajutor” si ghidari spre alte poteci mai line. Soțul meu a lucrat si el in mari corporatii cu costume si birouri si beneficii dar era nefericit împovărat si vroia Libertatea, a avut-o apoi a dat-o din nou din frica desigur apoi a regasit-o dupa ani de lupte. Acum e bine, suntem noi cu noi cum e cu bune si rele dar e al nostru si avem libertate si ne descurcam. Acum o luna cam asa, sti tu cum e trecutul se repeta si primeste o oferta „de vis” 😀 de nerefuzat spuneau toti dar venea la pachet cu costumul si cu biroul si cu beneficiile 🤣. Cat costa Libertatea in Romania zilelor noastre?
    Cu oameni iubitori si intelepti in preajma cum esti si tu Cristela pentru noi am descoperit acum o luna ca Libertatea noastră e nepretuita 😍. Si o simti si ii simti valoarea si poti fi recunoscător pentru ea când ajungi sa nu o mai evaluezi in bani, birouri si beneficii.
    Cu drag❤

    1. Multumesc, iubita Diana! Ne abatem, sigur, dar si esecul face parte din noi si o alta forma de eliberare este sa ne eprmitem sa esuam si sa nu ne judecam pentru asta, ci sa invatam lectia imputernicitoare. Libertatea… medicamentul viitorului… cu atat mai liberi, cu cat mai putine lucruri, idei, emotii, relatii de care ne agatam.

      Ai sa razi poate, insa ca observator detasat pot spune acum ca banii si siguranta familiei sunt un pretext pentru barbatii (si femeile, dar mai ales barbatii) care se incarcereaza in corporatii. Pentru ei nevoia de realizari, de validare a valorii si a potentialului lor masculin e mai mare si e de fapt ceea ce ii mana ascuns sa primeasca de la sefi, clienti, colegi: aprecierea si valorizarea care a lipsit in anii copilariei. De aceea am profund respect si ma inspira barbatii care reusesc sa faca acest pas, de eliberare si de intoarcere catre sine, in mod constient. E un gest de iubire de sine, care ne permite apoi sa ne iubim si aproapele, ca pe noi insine.

      Tocmai de aceea am ales sa vorbesc la conferinta de la Mamaia despre aceste lucruri vitale pentru sanatatea familiei, mai mult decat despre proteine, clorofila si calciu 🙂

      Cu Vitamina L,

      cristela

  5. Eu am ratacit un portofel cu o suma consintenta chiar in casa. Inca il mai caut. Sunt sigura ca n-au trecut hotii pe la noi si ca eu, in marea GRABA care ma impresoara dimineata cand plec spre scoala cu copiii, l-am pus undeva. Nu stiu unde. Daca mai sper sa-l gasesc? Sigur ..mai sper…a trecut mai bine de un an..si chiar daca pare nebunesc..stiu ca am sa-l gsesc atunci cand voi avea nevoie de el. Dumnezeu ajuta tuturor!

    1. Draga Andreea, am patit la fel, absolut la fel acum 5 ani. Puteam sa bag mana in foc ca e in casa, nici azi nu stiu cum ar fi putut iesi din casa, pentru ca imi amintesc intocmai (crede mintea mea) ce am facut. Ei bine, dupa ceva vreme am gasit portofelul, de fapt l-a gasit politia, dar fara bani, doar cu acte. Mi s-a spus la politie ca suma respectiva ar fi tentat pe oricine si ca toti avem un pret. 🙂

      Tema insa nu e daca il mai gasim, cine si ce a luat sau a inapoiat. Tema e ca pleaca de la noi exact energiile de care NU avem nevoie pentru cresterea sufleteasca. Iar banii sunt o forma de energiile unde mai toti tindem sa credem ca suntem in deficit, dar realitatea ne dovedeste ca nu avem nici mult, nici putin, ci DOAR ATAT CAT E NEVOIE PENTRU MISIUNEA NOASTRA PE PAMANT.

      Cu drag,
      cristela

  6. Adevar graiesti, draga Cristela… Si eu vibrez cu aceasta mentalitate, cu ideile tale si oriunde ma uit le regasesc. Asta nu e intamplator, cum as tinde sa cred. Universul imi trimite informatiile si povestile de care am nevoie, care ma hranesc. In acest sens imi permit sa iti recomand o carte la care m-am gandit citind acest articol. Poate ai citit-o deja ,,Arta de a renunta cu stil sau mai putin inseamna mai mult”- Alexander Von Schonburg. Toate cele bune iti doresc…

    1. Multumesc draga Ana pentru TOT. Tot ce vine prin Baroque Books & Arts este … special, intr-adevar. De aceea am fost onorata sa am un concept grafic realizat de ei pentru cartile mele. Cu pretuire,
      cristela

  7. Hai sa invatam sa fim bogati!

  8. Intamplarile din viata noastra, cele de genul povestite de tine, sunt de fapt mici teste pe care daca le primim cu intelepciune, putem afla Cine suntem si Unde suntem.

    De o vreme, de vreo 7 ani, ma antreneaza Iubirea cu asemenea teste. Abia acum incep sa imi dau seama ce se intampla.
    Calea e lunga. Doar mergand in Adevar poti ajunge la Viata. Pentru asta sunt testele, tragerile de maneca” hei, ai pus cutare lucru deasupra Iubirii! Revino-ti!”

    E complex, e interesant…trebuie o anumita stare ” sa vezi” asta. Dar e ok. Se numeste viata pe pamant, viata in material.

  9. Draga Cristela, mi-ar face o mare placere si mie, si multor oameni minunati din Brasov, daca ai mai trece pe la noi, cu povestile tale frumoase.

    1. Draga mea Dana, iubitii mei brasoveni, intr-adevar si mie mi-ar place sa pot merge prin tara, dar, asa cum am anuntat deja de la inceputul anului, ultimele conferinte in afara Bucurestiului au fost Timisoara si Mamaia. Nu mai pot organiza conferinte in tara, draga mea, am incercat deja. Ins ava astept pe voi la Mamaia sau la Bucuresti, e mai aproape Mamaia de brasov decat Baden bei Wien de Mamaia 🙂

      Cu iubire,

      cristela

  10. Si in Romania exista astfel de oameni….
    1. In Constanta mi-am pierdut portofelul, prin centru, eu lucram pe vara acolo. Portofelul meu a ajuns acasa in jud Vaslui in trei zile trimis de o fata…eu habar nu aveam.
    2. In Bucuresti la facultate, acelasi portofel….l-am gasit cu toti banutii in el dupa cateva ore bune, la o doamna.
    Te imbratisez cu drag, draga Cristela.

    1. Cu siguranta, draga Ramona ca exista. Multumesc. Acest articol nu face apologia Austriei, s-a intamplat sa se intample aici. A trebuit sa mentionez ulterior in articol si locul, deoarece unele cititoare mi-au atras atentia ca vacanta de Pasti nu s-a terminat in Romania asa cum am scris eu in articol 🙂

      Si eu te imbratisez,
      cristela

  11. Buna, Cristela!E pentru prima data cand iti scriu, desi te-am citit deseori!Acum 5 ani eram si noi(eu, sotul meu si prima noastra fiica,caci in prezent avem patru copii,dintre care ultimii doi nevaccinati, lucru pentru care iti multumesc!) in vacanta in Austria, intr-o localitate de munte.Fusesem in parc cu fetita si la plecare am uitat geanta langa leagan. Imi dau seama de acest lucru dupa cateva ore, ma intorc sa o caut, dar nu o mai gasesc.Imi ziceam ca asta e! nu e prima data cand pierd ceva(si nici nu ar fi fost ultima data!).Doar ca a doua zi dimineata preotul parohiei unde ne-am cazat imi inmaneaza geanta, zicandu-mi ca i-a adus-o proprietarul barului din parcul respectiv.
    Multumesc pentru toate sfaturile impartasite pe acest blog, asa ne imbogatim cu adevarat!

  12. As vrea sa împart și eu cu voi o întâmplare pe nu cred ca o voi uita vreodată. S a întâmplat în iarna anului 2015. Era seara și ieșeam de la pregătire de la limba engleza. Ma îndreptam spre stația de troleibuz când îl vad de la distanta ca vine. Ma grăbesc sa l prind, alerg prin zăpadă și în cele din urma îl prind. Ma așez și dau sa scot telefonul. Stupoare. Nu găsesc telefonul. Sun după telefonul de serviciu însă nu se aude nimic. Îmi dau seama ca nu l am uitat la dna profesoara, altfel mi ar fi răspuns. Era clar. L am scăpat din buzunar. De întors nu m am întors întrucât ma grăbeam sa ajung la gara. Trebuia sa ajung acasă în Ploiești. La vremea respectiva,la fel ca și acum făceam naveta Ploiești București.
    Nu ma urc bine în tren ca primesc un mesaj pe facebook de la mama unei foarte bune prietene care îmi da un nr de telefon și îmi spune sa sun ca este o doamna care mi a găsit telefonul. Rămân perplexa. Sun la nr respectiv de tel și îmi răspunde o doamna. Îmi spune ca mi a găsit telefonul pe jos în zăpada și ma întreabă dacă ne putem întâlni sa mi l dea. Ii spun ca sunt deja în tren și stabilim sa ne vedem a doua zi. Stabilim sa ne vedem chiar lângă locul meu de munca pt ca în apropiere se afla biserica ei de suflet. Evident, rămân și șocată. A doua zi ma întâlnesc cu doamna în locul stabilit. Începem sa discutam și aflu ca doamna era asistenta medicala. Ma uit la dansa și ii spun „nu se poate. Eu recrutez asistenți medicali!!”. Îmi povestește ca și ei i s a furat portofelul și știe cum e sa ramai fără anumite bunuri. I am cumpărat o cutie de bomboane de ciocolata și cu greu le a acceptat.
    Am mai întrebat o de ce a sunat o pe mama prietenei mele. (ea era trecuta în telefon „mama cristina”) și nu pe mama mea care era trecuta simplu în telefon” mama”. Mi a spus ca pur și simplu asa a simțit.
    Jumătate de an mai târziu m a sunat. Mi a spus ca se hotărâse sa plece din tara. M a întrebat dacă mai lucrez la agenția respectiva recrutare. I am răspuns ca da și am invitat o la sediul nostru. S a nimerit sa vina chiar în ultima mea săptămâna de lucru la agenția respectiva. Nu știu ce a făcut mai departe.
    Cert este ca un an mai târziu, tot am rămas fără acel telefon. Nu știu exact ce s a întâmplat. De data asta cred ca mi l a furat.
    Prin urmare, ce e sa se întâmple…. În cele din urma se întâmplă.

  13. Draga Cristela,

    Cele citite ma duc cu gandul la minunile Sf Mare mucenic Mina, ocrotitorul si aflatorul lucrurilor pierdute. In al doilea rand, la recunostinta si detasarea pe care ar trebui sa o avem fata de lucrurile materiale, stiu ca suna a cliseu, dar chiar sa fim recunoscatori pt tot ce avem, lucruri marunte. Toate le avem din mila lui Dumnezeu. Si da, sfintii lucreaza in vietile noastre. Te imbratisam cu drag!

    1. Multumesc, draga Claudia, intr-adevar. Singura observatie e ca eu simt ca nu din MILA, ci din IUBIRE avem tot ce avem. Dumnezeu nu ne trateaza ca pe niste cersetori, ci ca pe niste copiii iubiti. Cu iubire,

      cristela

Care este opinia ta?