Drumul nebatut
(de Robert Frost; traducere: Natalia Montanaro)
Două drumuri mi se arătară în pădurea aurie
Şi tare regretam că-mi fusese dat tocmai mie
Să aleg. Călător fiind, am stat acolo îndelung
Şi am privit departe pe cel ce dădea într-un crâng
Iar copacii îmi părură dintr-odată întinşi la pământ.
După ce am apucat-o pe celălalt drum,
Crezând că poate am ales mai bine acum,
Căci parcă avea mai multă iarbă,
Mi-am spus repede în barbă
Că sunt cam la fel.
În acea dimineaţă semănau atât de mult,
Frunzele nu fuseseră călcate de demult.
Oh, am pornit-o pe cel dintâi şi a doua zi
Deşi ştiam exact unde mă va opri.
Şi atunci m-am îndoit de el.
Vă spun toate acestea cu un oftat,
S-a întâmplat cândva, pe înnoptat,
În pădure două drumuri am văzut –
L-am apucat pe cel mai puţin bătut
Şi asta a contat.
Asta cu “drumul nebatut” e ciclica in ceea ce ma priveste. Nu-mi da pace si gata. Se fac aproape trei ani de cand am ales (din nou!) “cararea mai putin umblata” … Ani in care am raspuns prompt miilor de comentarii de pe blog, emailurilor personale si mesajelor Facebook. Ani in care in paralel cu “job”-ul de mama, de sotie si de administrator al casei si pe langa munca de voluntariat in educatie pentru sanatate, am investit in paralel in mine. Concediul meu de maternitate a insemnat voluntariat si dezvoltare, fie pe cont propriu, fie formal prin studii post universitare si certificari profesionale. Am avut parte de educatie despre sanatate si nutritie la nivelul cel mai inalt, am fost binecuvantata cu putere si pricepere pentru a putea sa o cuprind si sa mi-o insusesc.
Cine m-a urmarit de-a lungul acestor ani, stie ca pe blog nu a existat pana acum pagina “Despre autor”, desi am fost nu o data apostrofata. Am refuzat tocmai pentru ca am vrut sa demonstrez ca increderea poate fi acordata si neconditionat si ca temeinicia cunostintelor nu este neaparat, automat si exclusiv rezultatul obtinerii unor diplome sau certificari profesionale (desi le am).
Am facut totul pentru a putea darui din ce in ce mai mult inapoi, in semn de multumire, pentru toti cei care m-au rasplatit cu rabdare si buna lor credinta. Dar si pentru cei care au nevoie si in acelasi timp vor, sunt dispusi si pot sa primeasca.
Trapezul Zburator
Sunt o persoana exigenta, am grija sa nu imi sufoc copiii cu pretentiile mele perfectioniste, insa pe mine nu ma menajez. De cand ma stiu am fost in stare de alerta ca nu cumva sa raman in vreo zona de confort, in care sa imi fur singura caciula. Ca a fost vorba de scoala, alimentatie, cariera, activitate profesionala sau de familie, prietenii, relatii cu cei din jur, exercitiu fizic – de mica am fost nemiloasa cu mine de cate ori m-am surprins risipindu-ma sau bucurandu-ma de un loc caldutz. M-am smuls din confort, din rutina, mi-am retezat toate scuzele si motivele pentru care as fi continuat sa stau bine mersi acolo si m-am aruncat mai departe, precum se arunca un acrobat cand executa Trapezul Zburator. In balans de la un trapez la altul, cu inima stransa si respiratia taiata uneori, cam asa a fost viata mea. Azi a sosit momentul sa fac un salt dublu cu pirueta. Ba mai mult, am sa il execut fara plasa de siguranta. In semn de multumire.
“Viziunea ta devine clara doar atunci cand privesti in inima ta. Cine priveste in afara, viseaza. Cine priveste in interior, se trezeste.” (Carl Jung).
Am scos temporar comentariile de pe blog si toate notificarile de pe Facebook. Nu in semn de dispret, dimpotriva. In semn de multumire pentru cei care asteapta (si) altceva sau mai mult de la mine. Viziunea mea ma trage jos din pat in fiecare dimineata si ma tine responsabila. Nu, nu sunt obosita si nici coplesita de ea si nici nu m-am plictisit de scris sau de lucru cu oamenii. Din contra! Am inspiratie si entuziasm si imi bat vreo zece inimi in piept cand ma gandesc la misiunea pe care mi-am asumat-o. Zece vieti de as trai, as lua-o oricand de la inceput, fara rasuflare si cu zambetul pe buze si tot pe “carari neumblate” as ajunge unde sunt azi.
Pe blog vor urma ultimele doua episoade ale serialului despre vitamina D si apoi ma retrag temporar, lasandu-va raspunsurile mele nu numai in articole, ci si in amplele comentariile existente. Ma pregatesc sa execut un salt dublu cu pirueta fara plasa de siguranta si orice mesaj, comentariu (pe care inima nu imi da ghes sa il las fara raspuns, chiar daca raspunsul e deja pe blog) ma tine pe loc, ma distrage de la finalizarea urmatorului proiect in folosul tuturor. Iar neatentia poate fi fatala cand executi Trapezul Zburator.
Am scos comentariile si pentru ca orice comentariu sau mesaj de pe blog sau Facebook asteapta raspuns. Zilnic sunt cateva sute. Asta nu-i bai mare pentru mine, ca sunt obisnuita cu administrarea unui astfel de volum, de pe vremea cand lucram in banca. Dar ce te faci cu comentatorul ca, daca nu vine raspunsul, reactiile sunt pestrite si nu tocmai stimulatoare de energii creatoare.
Iar daca raspund, o fac mai ales acum cu pretul amanarii. Cum ziua are 24 de ore pentru fiecare dintre noi, timpul alocat mesajelor a ajuns deja sa lucreze in defavoarea timpului necesar pentru documentarea si publicarea de noi articole pe blog sau pentru finalizarea proiectelor incepute.
Incotro iti e concentrata atentia, intr-acolo iti merge viitorul.
Viata mea este pentru desavarsirea unor obiective care au stat ani buni de zile in categoria “Visuri pentru alta viata” si care includ educatia si militantismul pentru sanatate si etica. Ma inspira, imi dau energie si curaj. E o binecuvantare sa te poti trezi in fiecare zi motivat de gandul ca ceea ce ai de facut de-a lungul zilei si pentru anii ce vor urma este expresia desavarsita a cine esti de fapt in adancul inimii si sufletului tau. Sa simti ca te alaturi celor care se straduiesc sa creeze o lume mai buna, ca pasesti pe o carare aliniata perfect la valorile tale personale, chiar daca e o carare mai putin umblata. In semn de multumire pentru voi, pentru copiii nostri si pentru mila Bunului Dumnezeu.
