M-am rugat să fiu bogat

Vizualizări: 10.608

Acum 14 ani am trăit o întamplare SF, pe care n-o pot uita, vezi bine și care s-a repetat azi. La vremea respectivă am povestit-o celor apropiați și am simțit că cei mai mulți dintre ei au crezut că le înfloresc. Noroc că tata a fost martor în toata povestea, altfel aș fi ajuns până la urmă să mă îndoiesc chiar eu că s-a întîmplat cu adevărat.

fuchs-du-darfst-die-gans-nicht-stehlen-83a8c43d-7ca5-4145-8bae-fbcb4896ccb6

Septembrie 2003. Concediu de ”burlăciță” carieristă, eu și tata, doi drumeți pe potecile din pădurile Austriei. Simt într-o zi nevoia să facem o pauză de la atâtea drumeții și plecăm cu mașina să vizităm o salină din apropriere. Toate bune și frumoase, dăm și de un castel, îl vizitam și pe el. Dăm și de o cofetarie cu terasă în curtea castelui, o vizitam și pe ea. 🙂 Dăm și de un suc de mere proaspăt culese din livada castelului,  îl “vizităm” și pe el. 🙂 Ca să ne tihnească, ne-așezăm pe terasa cofetăriei. În lumina amurgului, uit de orice fel de griji, mi se face cald, dezbrac vesta, o pun pe spătarul scaunului  și … asta fuse și se duse! In vestă aveam portofelul cu acte, carduri și bani.

Plecăm, ajungem la hotel. A doua zi vremea rămâne frumoasă, ne hotărâm să facem o drumeție aproape, așa că n-am nevoie de vestă, nici de portofel. A treia zi însă, dau să plătesc ceva și ia portofelul de unde nu-i! Îmi  aduc aminte că e în vestă și mă preling pe asfalt când realizez că vesta e la trei ore distanță. ”Dac-o mai fi!”. Ne-aruncăm amândoi în mașină, gonesc nebunește pe autostradă, ajung la castelul cu pricina, urc dealul pieptiș, alerg până la terasă cu inima gata să-mi spargă pieptul și văd pe marginea unui scaun, nemișcată … vesta mea! O înșfac cu mâinile tremurânde, o desfac și văd portofelul în buzunarul interior, la locul lui. Mă uit în portofel… totul intact. Lui tata îi dau lacrimile. Eu hohotesc. Singura diferență față de cum lăsasem lucrurile era că în localitatea respectivă plouase serios și atât vesta, cât și portofelul musteau de apă.

Aprilie 2017, după 14 ani. Îl duc pe Pavel luni la școală după cele două săptămâni de vacanță de Paști. Când să intre în clasă, nu-s balerinii de clasă! Un fel de pantofi de balet din piele, special comandați, care costă cât șapte cărți Simplu 2 🙂 , adică suficient cât să mă facă să-mi pară rău de banii trudiți și pierduți. “Unde-s balerinii?”. Pauză. “Unde-s balerinii, Pavel?” vine și învățătoarea. “Nu mai stiu…”. 🙂 Mă consolez cu gândul că în jurul meu încă trei mame poartă fără succes același tip de conversație cu copiii liberi. 🙂 Își amintesc într-un final că în ultima zi de școală li s-a spus să își ia acasă toate lucrurile care rămân de obicei la școală, spre a fi curățate. Și că le-au luat, dar că le-au lăsat pe banca din stația de autobuz, cât au mai facut o joacă de-a prinselea, așteptându-ne.

Ce să mai caut papucii în stația de autobuz, dupa două săptămâni? “Asta e, s-au dus și gata”, m-am oprit pe drum și-am cumpărat alții care costă de zece ori mai puțin. Am povestit cu Călin despre ispravile copilului nostru:  “Prințeso, eu o să-i caut totuși la stația de autobuz…”

S-a ținut de cuvânt și azi s-a întors acasă cu ei. Cam șifonați, e drept, dar cum altfel după două săptămâni de rătăcire: ”Unul era pe bancă și unul prin iarbă”, dar ce mai conteaza? DOAR LECȚIA.

Papucei

Mă inspira acel ”ceva” interior pe care îl au toți acești oameni care au trecut pe lângă lucrurile noastre, fără nicio tentație. Experiențele astea mă duc de fiecare dată cu gândul la povestea omului care și-a dorit să fie bogat. La marginea unui sat, în pădure, trăia un călugar. Singura lui ”avere” era o boccea, în care purta un diamant uriaș, cel mai mare din lume. Într-o zi vine la el un locuitor din satul vecin: ”M-am rugat să fiu bogat și în vis mi s-a spus să vin la marginea pădurii, la tine. Dă-mi ce-am nevoie!”. Călugărul a scos cu blândețe diamantul și i l-a dăruit omului. A doua zi, omul se întoarce. ”Ți-am dat tot ce am avut”, îl asigură călugărul blajin. Omul întinde diamantul înapoi și spune: ”Nu diamantul mă interesează. Ci cum se numește ceea ce te-a făcut să te desparți de el!”.

La rândul meu, doar după ce am ieșit din mirajul creat de un job în marile corporații, am putut să simt și am avut puterea să (îmi) recunosc: cu cât am nevoie de mai puțin, cu atât sunt mai bogată.

Dacă ați trăit sau citit întâmplări ziditoare, mă bucur să le împărtășiți aici, pe blog, la comentarii.

Gând frumos de libertate interioară,




Vizualizări: 10.608

Distribuie: