Tulburările de alimentație la copii

Vizualizări: 15.140

Motto: “Odată cu bucuria nemăsurată pe care o aduce venirea pe lume a copiilor noștri, vine și o imensa responsabilitate. Hrana pe care le-o oferim, începand cu laptele matern, reprezintă unul dintre aspectele care preocupa intens orice părinte. Pe lânga criteriile de ordin nutrițional pe care dorim să le respectăm, hrana are și o dimensiune psihologică: în jurul alimentației gravitează întreaga noastră filozofie de viață, convingerile personale, obișnuințele, preferințele, dinamica propriei familii etc.” (Dimensiunea psihologică a alimentației, psiholog Raluca BABOTĂ – sursa întregului articol)

Prolog

Cât de des auziți sau spuneți: “Copilul e mega sclifosit la mâncare”? Eu m-am pregătit psihic pentru marea întâlnire cu refuzul copiilor, încă dinainte sa îi am. 🙂  Habar n-aveam cum e să fii mamă, dar mi se parea că le știu pe toate și înca foarte bine. Îmi amintesc că eram un observator critic al mamelor din jurul meu. Sindromul Observatorului din Tribune, așa i-am zis: știe el, de pe scaunul lui călduț, mai bine decât jucătorii din teren, ce ar trebui aceștia să facă pentru a câștiga. Veșnic nemulțumit, zbiară, comentează, dă cu șapca de pământ, arată cu degetul, judecă și dă ”indicații prețioase”.

Până într-o bună zi, când Călin mi-a facut elegant o invitație la toleranță:
– Printeso, da’ tu crezi că vei fi altfel când vei avea copii?
– Pfoa! zice pompos ego-ul meu prea măritor de sine. Normal că voi altfel! Eu nu-l voi forța niciodată pe copilul meu să mănânce, dacă nu vrea!
Pricepută tare, vezi bine…
Amuzat, Călin a tras mașina pe dreapta și mi-a întins cu blândețe o bucată de hârtie pe care o avea la îndemână:
– Te rog, scrie și semnează ce ai spus. Ne va folosi la un moment dat, a zâmbit el îngăduitor.
Am luat creionul și-am scris apăsat: “Eu nu o să îl forțez pe copilul meu să mănânce, dacă nu vrea. Să îl îndop, adică. Semnat: Cristela Georgescu. 11 decembrie 2006”. Călin a luat la rândul lui hârtia și a adăugat: “Martor. 11 decembrie 2006”. Apoi mi-a înnapoiat biletul:
– Păstrează-l tu, prințeso! Am încredere că așa-i cel mai bine, a adaugat discret. 🙂

Și-așa a fost, am avut nevoie să recitesc biletul de multe ori după ce s-a născut primul copil. Apoi, după ce viața m-a scos la lecție și m-a mai și dat cu capul de tablă 🙂 – metodă practicată de profesori pe ”vremea mea” -, am priceput învățătura și n-a mai fost nevoie de bilet, l-am pus în Cutia cu Amintiri. Mâncarea trebuie simțită cu toate simțurile, înainte de a pătrunde în corpul nostru și a deveni parte din cine și ce suntem.

O sole mio, am in gradina un supermarket bio, trei ciorchini de la vecini si doua ajutoare la cules si la mancare!

O sole mio, am in gradina un supermarket bio, trei ciorchini de la vecini
si doua ajutoare la cules si la mancare!

Dar cu adevărat revelatoare a fost întâlnirea – neplanificată! – cu Raluca Babota, psiholog si psihoterapeut cu experiență internațională. Prețuiesc precizia cu care diagnosticheaza problemele și blândețea cu care reușește să spulbere îngrijorările părinților. Raluca este o parte din sufletul meu,  de veșnicii. Fizic însă, ne-am intalnit și am colaborat în 2011, în cadrul unui ONG, la un proiect non-profit pentru drepturile mamelor din România și anul acesta din nou, pentru că ea semnează prefața volumului al doilea din colecția mea, Simplu  (și care se va lansa pe 20 noiembrie, la București).

În cei peste 15 ani de experiență ca psiholog si psihoterapeut, membru al Asociației pentru Psihologie și Sănătate Prenatală, al Federației Europene de Psihoterapie și al organizației non-profit APRICOT Children, de sprijinire prin psihoterapie a copiilor japonezi marcați de triplul dezastru din 2011, Raluca a experimentat culturi și medii de viață diverse și a avut ocazia să lucreze cu foarte mulți copii și adolescenți care prezintă tulburări de alimentație: bulimie, anorexie, refuz alimentar etc. “Asistăm neputincioși la creșterea alarmantă a cazurilor de diabet, boli cardiovasculare, obezitate, scădere a imunitații, probleme de dentiție, tulburări hormonale încă de la vârstele cele mai fragede. Majoritatea pot fi evitate prin RĂBDARE și RESPECT pentru copiii noștri și cu ajutorul naturii, care cu generozitate ne pune la dispoziție hrana.”

De unde ni se trage că refuză copiii mâncarea?

1. Încredere. ”Fiecare copil este unic si fiecare are propriul ritm de dezvoltare. Exista copii mâncăcioși, care au o adevarată plăcere în a mânca și copii care mănâncă atât cât corpul le cere pentru a se dezvolta, fără excese și fără a găsi o plăcere deosebită în alimentație. Amândouă variantele fac însă parte din normalitate și trebuie îmbrățișate cu încrederea că natura știe cel mai bine.

2. Conștientizare. ”Există foarte multe aspecte de ordin cultural care pun o presiune extraordinară asupra noastra, a mamelor și implicit asupra copiilor noștri. Am fost atât de sever deprivați de alimente de calitate în perioada comunistă încât în ultimii douăzeci de ani am ajuns să supravalorizăm mâncarea. Am dezvoltat o adevărată obsesie pentru mâncarea cât mai multă și mai «bună». Cap de listă sunt multe dintre alimentele care pe vremuri erau raționalizate sau inexistente, în special produse de origine animală, bogate în grăsimi și zahăr, al căror consum este considerat nu numai absolut necesar pentru o viata sănătoasă, dar și un indicator al statutului social. Porcul de Crăciun, mielul de Paște, grătarul de weekend, îndelung mediatizate și promovate social, și-au căpătat loc de cinste în România postdecembristă și sunt lucrurile la care aspira orice român înstarit.”

3. Detașare. ”Greutatea – aceasta obsesie este ăntreținută și de mulți pediatri care fac din greutatea copilului unicul etalon al sănătății acestuia. Copilul plinuț și mâncăcios este considerat automat copil sanatos. Chiar daca este un pic prea ponderal pentru etapa de dezvoltare în care se află, există întotdeauna argumentul «are timp să slăbească până se face mare». Am cunoscut foarte mulți sugari absolut normali, ai căror parinți erau sfătuiți să-i trezească peste noapte pentru o masă suplimentară, ca să ajungă la o greutate mai mare, chiar dacă aveau o stare perfectă de sănătate.”

4. Cât de mult este suficient? ”Atât cât copilul vostru vrea să mănânce! Copiii care nu sunt constrânși să consume o anumita cantitate de alimente, sfârșesc prin a mânca atât cât au nevoie. Cazurile în care refuzul alimentar are consecințe grave asupra stării de sănătate sunt foarte rare, iar tulburarea comportamentului alimentar este doar un simptom al unui tablou fiziologic sau psihologic mai complex. Chiar și cele mai severe cazuri de autism sunt «vindecate» cu răbdare și cu respect față de nevoile copilului. În timpul alăptării nu putem vedea exact cât mănâncă un copil, asa că îl punem la sân când dă semne de foame și îl luăm de la sân în momentul în care ne dă de înțeles că a băut suficient sau când adoarme. Somnul liniștit al copilului și o creștere normală în greutate sunt suficiente pentru a avea certitudinea că a mâncat suficient.
În momentul în care trecem de la alimentația naturală la biberon sau la mâncăruri solide, avem concretizarea cantității de mâncare care ajunge în burtica copilului nostru și brusc ni se pare prea puțin. Problemele de alimentație își au de obicei rădăcinile în această etapă. Cantitățile de mâncare pe care părinții le dau copiilor, depășesc cu mult capacitatea acestora de a mânca.  Părinții încep «lupta» pentru a-i convinge pe copii prin metode dintre cele mai diverse, să «mănânce tot».
Folclorul abundă în zicători legate de «mănâncă tot ca să crești mare», mănâncă«ultima bucățică»,  lasă «farfuria lună», etc. Unde mai pui că, atât în familie, cât și în colectivitate, copilul lăudat și oferit drept model dezirabil este cel care a «mâncat tot» sau care a «terminat primul»”.

5. Respect. ”Gustul contează, însă nu gustul pe care îl simțim noi, părinții, ci cel pe care îl simte copilul. Papilele gustative ale micuților noștri sunt mult mai sensibile decât ale noastre, în aceeași mâncare ei au capacitatea de a simți gusturi mai multe și mai pregnante. O mâncare ce nouă ni se pare extrem de gustoasă, lor li se poate părea foarte sărată, prea dulce sau amară. În consecință vor refuza să o mănânce. Nu de multe ori am auzit mămicile plângându-se că «am gătit o mâncare minunată, dacă nici pe asta nu o mănâncă, nu știu ce să mă mai fac!». Nu este ușor să te lovești de refuzul categoric al micuțului, este o situație foarte frustrantă, însă încercați să îi faceți față cu acceptare și cu respect față de gusturile lui. Sensibilitatea gustativă este și motivul pentru care unii copii dezvoltă adevărate pasiuni pentru mâncăruri pe care noi, părinții, le considerăm «fără gust», cum ar fi orez simplu, pâine, legume fierte, țelină rasă – fără dressing, cuscus simplu etc. Ei sunt capabili să găsească savoarea acolo unde papilele noastre, amețite de gusturi puternice, nu mai pot.

La discreție!

La discreție!

6. Exemplul personal. ”Comportamentul alimentar se învață sub impactul relației pe care copilul o are cu persoanele în prezența cărora petrece cel mai mult timp (ar fi de dorit să fie mama). Dacă acea persoană are o relație bună cu mâncarea, copilul va învăța să se alimenteze corespunzător. Dacă există rețineri sau abuzuri,  acestea – în mod automat – își vor pune amprenta asupra modului în care copilul privește mâncarea. Având în vedere presiunile constante pe care societatea le exercită asupra femeilor, nu este de mirare că cele mai multe dintre mămici țin un anume tip de regim alimentar, iar ele pretind copilului să mănânce o mancare complet diferită de a ei. Copiii însă au nevoie de exemplu. Au nevoie să ne vadă mâncând aceleași tipuri de mâncare, aceasta fiind dovada supremă că ceea ce li se pune în față este bun și sigur pentru a fi consumat. În milioane de ani de evoluție am învățat să ne hrănim cu ceea ce se hrănesc și semenii noștri și să folosim obiectele pe care și ei le folosesc. Același lucru se întâmplă și cu obișnuințele noastre alimentare. Degeaba îi pretindem copilului «să nu mai mănânce la desene», dacă noi abia așteptăm să ne umplem farfuria și să mergem la TV.”

Iată în rezumat, conform experienței de psiholog și de mamă, recomandările Ralucăi pentru o relație armonioasă a copiilor cu alimentația sănătoasă.

Când e pace și prietenie cu mâncarea?

1. Copilul înțelege beneficiile hranei pentru propriul corp, nu mănâncă doar ca să o bucure pe mami, nici ca să primească jucaria X.

2. Ora mesei are un ritual prestabilit și plăcut. Copiii mici iubesc ritualurile, fie ele de masă, de culcare sau de joacă. Le dau sentimentul de siguranță și de control asupra mediului. Chiar și pentru noi, adulții, totul merge mai ușor atunci când știi la ce să te aștepți. 🙂

3. Masa unește familia. Cel puțin o masă pe zi să fie un moment de familie care să ne unească pe toți în jurul mâncării. În prezența noastră copiii pot învăța cum să se comporte la masă și cum să se alimenteze.

Salată 2P stropită cu Vitamina L

Salată 2P stropită cu Vitamina L

4. Copilul este lăsat să mănânce singur cât mai mult posibil. Chiar de la 6-9 luni, când se începe diversificarea, lingura poate reprezenta un obiect de joacă pe care să învețe să-l mânuiască, se pot folosi bucăți de fructe sau de legume puse pe măsuță la îndemâna copilului. Atenție însă, dinții nou ieșiți sunt foarte ascuțiți și pot tăia bucăți mari cu care copilul să se înece. Copilul trebuie supervizat în permanență în timp ce mănâncă, bebelușii se pot înneca cu cele mai mici bucățele, în special dacă sunt la început și nu știu să înghită.

Autodiversificare :)

Autodiversificare 🙂

5. Copilul e încurajat să mănânce cât mai variat.  Exista o varietate extraordinara de alimente pe care natura ni le pune la dispozitie. Încurajați-i pe micuți să descopere bunătatea din fiecare. Dorința de a încerca alimente noi crește odată cu educația despre acestea.

Afine românești, mănânci și nu te mai oprești :)

Afine românești, mănânci și nu te mai oprești 🙂

6. Mâncărurile noi sunt introduse treptat, se testează toleranța la alimentul respectiv și reacția la gustul alimentului. Obișnuințele arhaice stăpânesc în continuare modul în care privim creșterea copiilor, inclusiv alimentația. Îmi amintesc când am venit prima dată în țară cu fetița mea cea mare, avea șase luni și o alăptam exclusiv. Toată familia a fost extrem de șocată că încă nu i-am dat fetiței “un pic de ciorbică”, “un pic de mâncărică”, să învețe ce este mâncarea și să își dezvolte “gustul”. Două săptămâni a trebuit să fac față presiunilor constante încercând să justific deciziile pe care le-am luat.

7. Mâncarea este prezentată într-un mod accesibil.

Accesibil, natural, divers :)

Accesibil, natural, divers 🙂

8. Copilul participă activ la pregătirea mesei înca de la vârste mici. Nu subestimați puterea copilului de a înțelege și de a contribui la pregătirea mesei. Copiilor le place să fie implicați în proiecte “cu greutate”. Chiar dacă această implicare se rezumă la a pune morcovii sau cartofii din plasă într-un castron pentru a fi spălați. La mine, această “muncă” îi revine celei mici, care îi spală cu buretele până la miez și ne aduce aminte în timpul mesei ”Cartofii eu i-am spălat, sunt cei mai curați cartofi din lume!”

Unde-s doi, puterea crește și mâncarea mai repede se pregătește

Unde-s doi, puterea crește și mâncarea mai repede se pregătește

9. Copilul este educat despre mâncare, despre cum este produsă, înțelege că mâncarea este un “dar” al naturii. Este important să înțeleagă cu câtă trudă se obține tot ceea ce punem pe masă. Noi facem vizite regulate la țară, de unde procurăm o parte din produse. Copiii au astfel ocazia să vadă alimentele “la sursă”.

Întâlnirea cu physalis: de la cules, până la ales! :)

Întâlnirea cu physalis: de la cules, până la ales! 🙂

Când se strică prietenia și începe ”lupta” cu mâncarea?

1. Părinții forțează copilul să mănânce prin diverse metode, de la cele mai “blânde”, până la deschiderea forțată a maxilarului sau hrănitul în timpul somnului, când copilul nu este conștient.

2. Masa devine un câmp de luptă la care participă întreaga familie, copilul simte tensiunea care se creeaza și refuză din start să primească orice fel de mâncare. Ora mesei este o sursa de stres pentru întreaga familie și generează conflicte atât între copil și părinți cât și între părinți, bunici etc.

3. Mănâncă numai cu insistențe și promisiuni din partea celorlalți, masa devine astfel pentru copil un mijloc de control al celor din jur.

4. Mănâncă numai la tv sau la calculator, nu este conștient de momentul mesei, nu participă activ la propria hrănire, stomacul se umple în timp ce el face altceva.

5. Mâncarea primește alte conotații decât ceea ce este – ceea ce ne ajută să ne dezvoltăm armonios și să trăim sănătos – devine recompensă sau pedeapsă. Cazurile în care ni se gătește “ceva bun” ca răsplată sau “o săptămână de legume” ca pedeapsă, sunt mult prea frecvente ca să intru în detalii. În aceste obișnuințe stau rădăcinile tulburărilor de alimentație. Un copil recompensat cu mâncare va ajunge un adult care va mânca de plăcere, nu pentru a se hrăni și poate face excese și în direcția supraalimentației și în cea a subalimentației.

6. Copilul este forțat să mănânce alimente care nu îi plac, pentru că “sunt sănătoase”. Copiii trebuie încurajați să încerce orice aliment încă de la vârstele cele mai fragede. Explicați valențele nutritive ale unui anumit aliment și oferiți exemplul personal (copiii au reticență în a mânca ceva de care noi, părinții, nici măcar nu ne atingem). Decizia supremă trebuie însa să le apartină lor. Nu uitați: “de gustibus et coloribus non disputandum”. Dacă refuză vehement un aliment, pe care îl considerați necesar, mai așteptați o perioadă și introduceți-l din nou.

Dacă vă ispitește, citiți și: Cum ne pregătim și cum îi pregătim pe copii pentru întâlnirea cu mâncarea nesănătoasă?

Poftă bună împreuna, tuturor!




Vizualizări: 15.140

Distribuie: